Zboara Otopeniul spre Liga 1?

Am fost la Otopeni sa vedem ce ganduri au cei de acolo: promoveaza sau nu? Eu cred ca da. „Adevarul” a acordat azi o pagina fenomenului fotbalistic unde director general e Mugur Porumbacu, fost ziarist.

Otopeniul zboara spre Liga 1

De Daniel Nazare si Mugurel Dumitru

Dacă spui Otopeni, imediat gândul îţi fuge la aeroport. Dar s-ar putea ca acest oraş, de doar 10.300 de locuitori, să aibă, din sezonul viitor, o echipă de fotbal în primul eşalon. La jumătatea întrecerii din seria I din Liga a doua, CS Otopeni este lider, cu un punct avans faţă de cea de-a doua clasată, Forex Braşov, şi la două puncte faţă de locul trei, Petrolul Ploieşti. Alte reprezentante de marcă sunt mult mai jos: Sportul (locul 5), FC Braşov (locul 10), FCM Bacău (locul 13), CF Brăila (locul 15). Două formaţii din această serie vor promova în Liga 1, aşa că echipa antrenată de Marian Pană ar putea da piept, pe teren propriu, în toamna anului viitor, cu Steaua, cu Dinamo, cu Rapid sau cu Universitatea Craiova. Problema e că nu se va întâmpla la Otopeni, fiindcă arena nu îndeplineşte criteriile pentru a putea găzdui partide de Divizia A.
Ideea e că stadionul propriu, cu o capacitate de 2.000 de locuri, nu poate fi omologat. „În mod normal, arena ar trebui mărită, tribunele mutate şi s-ar putea face ceva frumos. Însă intervin anumite aspecte. Pe dreapta e o conductă de gaz care leagă Mogoşoaia, Otopeniul şi Tunariul de Bucureşti, şi nu ne putem întinde, iar pe dreapta sunt casele oamenilor şi nu vor să se mute decât dacă primesc sume fabuloase. Aşa că, dacă promovăm, vom juca în altă parte”, susţine Mugur Porumbacu, directorul echipei de fotbal. Se pare că există deja două locuri unde s-ar putea juca partidele, ori la Bucureşti, ori la Ploieşti, fiindcă Otopeniul se află la jumătatea drumului dintre cele două localităţi. Această urbe a devenit oraş abia în 2000, iar pe timpuri, înainte de cele două războaie mondiale, se numea Hodopeni şi era doar o biată comună din jurul Bucureştiului.
În timpul celei de-a doua conflagraţii mondiale, actualul oraş a fost un comandament militar aviatic al celui de-al treilea Reich. Apoi, a devenit un aeroport cu curse interne, iar din 1965 a devenit unul internaţional. Astăzi, peste trei milioane de persoane decolează anual de pe aeroportul „Henri Coandă”, fiind unul dintre importantele noduri aviatice ale Europei de Est. Primăria din Otopeni colectează taxe uriaşe din panourile publicitare, din impozite, din tot felul de activităţi, iar o parte din bani merg spre fotbal.

Un american şi un spaniol, la echipa de baschet
Puţini ştiu că CS Otopeni cuprinde mai multe secţii: baschet masculin, şah, orientare sportivă şi arte marţiale. „Am vrea să dezvoltăm mult mai mult sportul local, dar încă n-avem o sală polivalentă şi un stadion modern. Dar sper ca în maxim trei ani să le avem pe amândouă”, ni se confesează primarul, care are 49 de ani şi este de meserie tehnician proiectant. Nu ne dă detalii. Într-adevăr, într-o zonă a urbei se construieşte puternic. „Acolo va fi o sală şi un stadion mare”, ne spune un puşti pe care-l întâlnim pe stradă şi care ne îndrumă spre actuala sală de baschet. Antrenorii formaţiei sunt fostele glorii ale baschetului românesc Costel Cernat (principal), Virgil Căpuşan şi Dan Niculescu (secunzi). Echipa lor e pe locul cinci, iar performanţa e garantată, din moment ce conducătorii şi-au permis să achiziţionize un american (Chris Hill, 23 de ani) şi un spaniol (Angel Santana, 24 de ani). De asemenea, mai este un jucător turc, dar acesta este momentan accidentat. La şah s-a obţinut titlul mondial la vârsta de 16 ani, la turneul de la Pardubice (Cehia), desfăşurat anul trecut. Sportul respiră la Otopeni mult mai bine decât în alte oraşe cu tradiţie din România.

Edilul-şef nu stă şi nu va sta la lojă cu oficialii adversarilor

Primarul Silviu Constantin Gheorghe e mare pasionat de fotbal. Nu ratează niciun meci al formaţiei sale favorite. Echipa a luat fiinţă în 2000, tot la iniţiativa edilului-şef, care refuză să ne spună formaţia favorită din copilărie. „Nu-mi place să stau cu oamenii de fotbal, lângă ei la meciuri, ci doar alături de ai mei. M-au invitat şi Borcea, şi alţii, când am jucat partide oficiale sau amicale. Dar nu m-am dus. şi nici n-o să mă duc. Nu-mi place să mă afişez prea mult. Mulţi şi-au făcut echipe de fotbal pentru a-şi dezvolta imaginea în politică. Eu vreau să dezvolt brandul Otopeni, fiindcă până acum era privit drept un oraş de doi lei. De câţiva ani ne-am schimbat înfăţişarea şi sunt sigur că vom avea echipă în prima ligă”, ne-a declarat primarul, care conduce oraşul de 10 ani.

„Nu ne simţim cu nimic inferiori!”

Ca jucător, Marian Pană nu a avut o carieră prodigioasă. A evoluat pe la Victoria Bucureşti, FC Argeş, Dinamo (cinci sezoane), FC Braşov, dar şi la Hapoel Haifa (Israel), postul său favorit fiind de mijlocaş de bandă stângă. Pe site-ul oficial al actualei sale echipe se scrie că cele mai importante goluri, două, ale l ui Marian au fost reuşite în tricoul lui FC Argeş într-o partidă cu Universitatea Craiova. Din 2000, forţat şi de o accidentare, Pană a ales să devină antrenor. După experienţe scurte la Juventus Bucureşti (secund în ediţia 2000-2001), Petrolul Târgovişte (principal în ediţia 2001-2002), Marian Pană a acceptat în octombrie 2002 oferta celor de la CS Otopeni, devenind cel mai longeviv antrenor din fotbalul românesc.
– Marian, mai ţii minte cum era la început?
– Sunt cel mai vechi din club (râde). Din actuala formulă, când am venit eu aici, mai era doar directorul sportiv Nicuşor Stoica. Mai era acelaşi primar dornic de a face lucruri extraordinare, deşi echipa era pe ultimul loc în Divizia C, cu trei puncte. Locul fusese cumpărat de la Pucioasa şi, după primele zece etape, CS Otopeni avea doar o victorie cu Ciorogârla. În iarna lui 2002 am dat 17 jucători afară şi am adus alţii cu experienţă. Am reuşit să ne salvăm şi am terminat pe locul şapte.
– Eşti cel mai longeviv antrenor. Mai cunoşti astfel de cazuri?
– Asta este o problemă a fotbalului românesc. Eu cred că orice conducător sau patron trebuie să se gândească bine înainte de a numi un antrenor. Trebuie să-l urmărească înainte, să-i vadă calităţile şi defectele, pentru că la greu apar nervii. Este într-adevăr o problemă. Spre satisfacţia mea, domnul primar a avut răbdare cu mine. şi eu am trecut prin momente grele cu echipa, dar e bine că le-am depăşit.
– Este Otopeniul pregătit pentru Liga I?
– Deşi mai e destul până la final, consider că avem o echipă bună, capabilă să promoveze. O prezenţă în primul eşalon ar fi o împlinire pe plan profesional şi pentru mine. Dacă vom reuşi, nucleul de jucători nu se va schimba. Nu pot concepe să se facă şase-şapte schimbări în lot, iar cei care au asigurat promovarea să stea pe la televizor sau să-şi caute echipe. Nu pot concepe ca, spre exemplu, Ungureanu, care e cel mai vechi, Bobariu sau Mărgărit să stea pe lângă un gard şi să vadă cum CS Otopeni joacă cu Poli Iaşi sau cu Steaua.
– Dar nu ţi-e teamă de asocierea numelui Otopeni cu cel al marilor echipe, Steaua, Dinamo, Rapid?
– Nu am complexe vizavi de granzi. Eu mă gândesc la alte probleme, cum ar fi la faptul că nu putem juca la Otopeni. Oricum, cred că echipe precum UT Arad sau FC Vaslui nu sunt mai bune ca noi.

Reclame

Best. The best

Iata ce inseamna fotbalul: un milion de bancnote de 5 lire sterline cu efigia fostului fotbalist George Best au fost puse în circulaţie, luni, de Ulster Bank, fostul jucător fiind primul nord-irlandez a cărui memorie este onorată astfel, informează AFP. Fostul fotbalist al echipei Manchester United a decedat la 25 noiembrie 2005, după ce timp de mulţi ani s-a confruntat cu probleme legate de consumul de alcool. În oraşul său natal, Belfast, cortegiul funerar a fost însoţit de aproape 100.000 de fani.
Mai mulţi nord-irlandezi au făcut coadă în faţa băncii, luni, în speranţa de a achiziţiona una din bancnotele numerotate, obţinute deja de colecţionari. Acestea se vând cu peste 150 de lire sterline pe site-urile specializate.
Purtătorul de cuvânt al Ulster Bank, Joris Minne, a apreciat că interesul publicului pentru aceste bancnote este „aproape de isterie”. Dickie Best, tatăl lui George, a primit din partea băncii bancnota cu numărul 1.000.000, iar sora fostului fotbalist, Barbara McNarry, a primit bancnota 1. McNarry este secretara fundaţiei care poartă numele fostului internaţional nord-irlandez şi care va încasa beneficiile operaţiunii. „Ne-am obişnuit să vedem regi şi regine pe bancnotele noastre, dar acum vedem pentru prima dată un sportiv. Pregătim acum o statuie ce va fi ridicată în faţa hotelului nostru din oraş”, a spus Barbara McNarry.
În semn de omagiu, aeroportul din Belfast a fost redenumit, în primăvara acestui an, „George Best”, iar compania Flybe a dat numele fostului jucător unui avion şi unei linii aeriene pe ruta Manchester-Belfast.

Daca nea Piti ar fi pierdut…

… ar fi fost acuzat ca nu l-a convocat pe cel mai in forma mijlocas la inchidere din campionatul intern, Costin Lazar
… ar fi fost acuzat ca a jucat mult prea ofensiv in loc sa ne aparam pe terenul unei echipe puternice
… s-ar fi spus ca a gresit tactica
… s-ar fi ras ca a udat noaptea cu furtunul terenul de la Cadiz, dar el s-ar fi uscat pina la ora meciului din cauza vantului puternic
… unii s-ar fi bucurat
… n-ar mai fi venit la conferinta de presa, afisand mina de morocanos
… ar fi acuzat presa ca a destabilizat atmosfera din sanul lotului

Dar, din fericire, am invins cu 1-0 Spania batranului Aragones.

Nea Johnny revine in forta

Ion Cupen ne-a mai uns inca o data la inima. A scris un nou editorial superb, pe care-l citesti cum bei o bere intr-o vara torida. Repede, cu sete si cu placere.

Piti, pe cai mari! (de Ion Cupen)

Dupa isprava din bârlogul Spaniei, Piturca da cu tifla detractorilor sai. Personaj rigid, distant, traversat de îndrazneli, ranchiune si viclenii, antrenorul nationalei stârneste dezaprobari. In ochii opiniei publice, ca si sub penitele comentatorilor, el navigheaza între contestare si toleranta, împovarat cu o felie din destinul României. Era asteptat în decorul exotic al Cadizului ca s-o zbârceasca.

Ei bine, nu. Ca de atâtea ori, desi întâmpinat cu parul, olteanul s-a strecurat pe sub uluca precum o felina muta, vazându-si de drum.

Ce i s-ar fi putut reprosa în cazul unui esec? Ca l-a ignorat pe Lazar, un mijlocas în mare voga, în favoarea abia recuperatului Maldarasanu, ca s-a dispensat de Mutu, liderul recunoscut al tricolorilor. Dar pasenta i-a iesit, amestecându-l pe Malda în gramada, scuturând în acelasi timp formatia de un sclavaj neproductiv la picioarele unei vedete nazuroase. In noile conditii, nationala a jucat fluent, când pe traseul Coman-Chivu-Cocis-Marica, oamenii ei de mare randament, când pe aripile sansei. Nu-i mai putin adevarat ca nici Spania nu ne-a coplesit. Sub mâna lui Aragones, un batrân neinspirat cu aer panicat de pensionar numarându-si maruntisul în mijlocul pietei, ibericii lasa impresia ca se duc de râpa cu fotbalul lor latin de categoria a doua. Culegând succese sporadice, Spania nu s-a situat niciodata la înaltimea echipelor ei de club burdusite cu stranieri grandiosi.

Orice s-ar zice, suntem regii fotbalului fara miza. Nu numai ca am îngenuncheat o veleitara la ea acasa, dar adversarii nostri din grupa G s-au dovedit vulnerabili. Olanda abia a smuls un egal Angliei, pe Amsterdam ArenA. De Bulgaria si Belarus s-a ales praful prin deplasari. Totusi, lucrurile se complica. Fara Mutu sau cu Mutu? Aceasta-i întrebarea!

Cine a fost Puskas?

Am citit de el din cartile despre fotbal, am fost impresionat de forta Ungariei din anii postbelici si am ramas suprins sa vad ca s-a stins. Probabil e unul din marii fotbalisti ai lumii si merita si el o amintire, macar pe blogul meu. Iata, in randurile urmatoare, o biografie interesanta a unui fotbalist inegalabil.

Cine a fost Puskas?

Ferenc Puskas Biro, cel mai bun stângaci din istoria fotbalului, atacant de referinţă al secolului XX, care a murit, vineri, la 79 de ani, a dus echipa Real Madrid în topul fotbalului mondial, la sfârşitul anilor ’50 şi începutul anilor ’60.
Ferenc Puskas s-a născut la Budapesta în 2 aprilie 1927. Numele său era Purzceld, de origine germană, dar l-a transformat în Puskas, după al II-lea război mondial.
A început să joace fotbal când era copil de mingi pe terenul clubului Kispest, din Budapesta. Fiul unui faimos jucător, Ferenc a urmat paşii tatălui său şi la 10 ani evolua la acest club, echipă pentru care a debutat la 16 ani.
Ferenc a început să joace în echipa naţională în 1945, într-un meci cu Austria, în care a şi marcat. Cu echipa Ungariei, la care a fost căpitan în 56 de meciuri, a jucat 84 de partide, ultima tot în faţa Austriei, şi a marcat 83 de goluri. Cu echipa Ungariei, el a reuşit să obţină titlul olimpic la Helsinki în 1952 şi a obţinut medalia de argint la CM din Elveţia din 1954, după ce a pierdut finala în faţa germanilor conduşi de Fritz Walter (3-2).
Mai mult, în decembrie 1953, Ungaria a fost prima echipă care a învins Anglia pe Wembley, cu scorul de 6-3. Legenda spune că jucătorii englezi au râs de el (avea 1,74 şi nu era foarte slab) la încălzire, afirmând: „Iată-l pe grăsuţ. O să-i omorâm”. Rezultatul: Ungaria învinge Anglia cu scorul de 6-3, la capătul unei întâlniri considerate în dese rânduri „partida secolului”.
Din 1949, el a evoluat la formaţia Kispest, între timp denumită Honved, echipa Armatei, unde a fost ridicat la gradul de colonel, cu care a câştigat cinci titluri (1950, 1952, 1954, 1955 şi 1956) şi unde a fost golgheter de trei ori (1949-50, 1950 şi 1953). Pentru că a jucat în echipa armatei, Puskas era cunoscut în Marea Britanie drept „galloping major”.
Invazia sovietică din Ungaria din 1956 l-a îndemnat să plece în exil, alături de alţi coechipieri (Czibor sau Kocsis), care au fost sancţionaţi de FIFA cu un an de suspendare. Lăsa în urmă 349 de meciuri în liga ungară şi 358 de goluri.
În iunie 1958, în ciuda opoziţiei secretarului tehnic de la Real Madrid, Jose Samitier, Puskas a fost transferat pe Bernabeu, după un meci extraordinar cu brazilienii de la Botafogo. O accidentare l-a împiedicat să joace în finala Cupei Campionilor Europeni cu Real Madrid (1959), deşi nu a avut prea mult de aşteptat pentru a-şi adăuga acest trofeu în palmares, el având o contribuţie foarte importantă la câştigarea Cupei în 28 mai 1960, scor 7-3 cu Eintracht Frankfurt.
În acelaşi an el a câştigat Cupa Intercontinentală, obţinând şi primul titlu din cele patru de golgheter al ligii spaniole, urmate de cele din sezoanele 1960-61, 1962-63 şi 1963-64, pentru care a fost numit de fani „Canoncito Pum”.
Puskas a jucat pentru Real Madrid în 180 de meciuri în liga spaniolă, marcând 154 de goluri. A fost coechipier cu Alfredo Di Stefano şi Gento. De asemenea, a jucat 39 de meciuri în cupele europene, 41 în Cupa Spaniei şi 2 în Cupa Intercontinentală. În total au fost 372 de meciuri (mai mult de o sută dintre ele au fost amicale) în care a marcat 324 de goluri.
După ce a primit naţionalitatea spaniolă în 1961, Puskas a jucat puţin timp pentru Spania, pentru care a debutat în septembrie 1961, cu Marocul, jucând încă alte trei partide, ultima în iunie 1962 cu Brazilia, la Cupa Mondială din Chile.
La retragerea din fotbal, el şi-a stabilit reşedinţa la Madrid pentru mai mult ani, dedicându-se unor afaceri în care nu prea a avut noroc, cum ar fi importul de cârnaţi vienezi. A avut o cafenea, „Pancho”, după prenumele dat de suporteri, în apropiere de stadionul Santiago Bernabeu, el ocupând şi diferite funcţii la Real Madrid.
Ca antrenor, Puskas a debutat în 1967 la San Francisco Gales (SUA), iar în anul următor a preluat conducerea tehnică a echipei Vancouver Royals (Canada). Cel mai mare succes l-a realizat cu Panathinaikos Atena, cu care a ajuns în finala Cupei Campionilor Europeni în 1971. Singura echipă spaniolă din cariera sa de antrenor a fost Murcia, în anul 1975, un an mai târziu preluând Arabia Saudită de unde a trecut la Colo Colo (Chile). În 1978 a preluat pe AEK Atena, iar apoi a trecut la paraguayenii de la Sol de America şi Cerro Porteno. Puskas a mai antrenat formaţia South Melbourne, cu care a câştigat Cupa Australiei (1990) şi campionatul 1990-91.
După ce a părăsit Ungaria în anii ’50 a fost judecat în absenţă ca „trădător de ţară” de către regimul comunist şi nu a putut reveni decât în anul 1981.
În septembrie 1992 s-a stabilit din nou în Ungaria şi a ocupat diferite funcţii în cadrul federaţiei locale. L-a sprijinit pe Florentino Perez pentru funcţia de preşedinte la Real Madrid în 1995. În octombre 1995, Federaţia de Istorie şi Statistică a Fotbalului l-a numit „cel mai mare golgheter” al secolului XX, în 528 de meciuri el marcând 512 goluri.
În 2 aprilie 1997, cu ocazia împlinirii a 70 de ani, preşedintele Comitetului Internaţional Olimpic (CIO), Juan Antonio Samaranch, i-a oferit, la Budapesta, Ordinul de Onoare al CIO, cea mai înaltă distincţie olimpică. În aceeşi zi, el a a anunţat crearea „Fundaţiei Puskas”, care are ca obiectiv ajutarea tinerilor fotbalişti şi sprijinirea sportului.
Puskas a primit, în noiembrie 1997, la festivalul Sportfilm Festival International, de la Palermo, premiul „Paladinul de Aur”, după ce a fost prezentat un film despre cariera sa. Doi ani mai târziu, în iulie 1999, Guvernul de la Budapesta l-a numit ambasador onorific al sportului ungar în lume şi un alt documentar despre viaţa sa a fost realizat de Roberto Saura, fiind prezentat la Festivalul de la San Sebastian în 1999.
În primele zile ale lunii octombrie 2000 a fost spitalizat la Budapesta pentru un control medical, în urma căruia s-a descoperit că suferea de arterioscleroză cerebrală. La câteva zile, la Budapesta s-au deplasat oficiali de la Real Madrid, de la Federaţia Spaniolă de Fotbal (RFEF) şi preşedintele FIFA, Joseph Blatter. De atunci, el a mai ieşit din spital doar pentru a participa la o festivitate de omagiere, cum ar fi celebrarea a 75 de ani.
Ferenc Puskas, legenda fotbalului ungar, a încetat din viaţă, vineri, într-un spital din Budapesta, la vârsta de 79 de ani. Puskas se afla din luna septembrie la secţia de terapie intensivă a spitalului Kutvolgyi. El suferea de arterioscleroză şi avea Alzheimer, iar în ultimele săptămâni starea sa s-a înrăutăţit.

Un editorial adevarat

Mi-a placut foarte mult ideea emisa de Razvan in editorialul diin pagina 1 a Adevarului de azi. Are multa dreptate. In spatele generozitatii lui Gigi Becali se ascunde altceva: politica si visul de ajunge presedintele Romaniei. Daca vrea sa ajunga acolo, face orice. Inclusiv plateste o factura la lumina de 400.000 de dolari. Dar luna viitoare o va face? Eu cred ca nu. In loc sa se ajunga la o intelegere, de fapt latifundiarul din Pipera a dat totul peste cap numai din dorinta de a iesi in fata, de a fi mereu in primplan. Iar scena, difuzata de Realitatea TV, cu Gigi Becali cocotat pe autoturism alaturi de Robert Turcescu, e dezgustatoare.

Războinicul luminii neplătite (de Razvan MITROI)

La ce bun să mai ţii pe banii contribuabililor o primărie, un serviciu social, un prefect, jandarmi, dacă ai un Becali? Apare o problemă inflamantă, nu se mai ocupă comunitatea, vine Becali, dă banul şi stinge focul. În această logică lucrează miliardarul din Pipera şi speculează până la ultimul cadru de televiziune sărăcia şi ignoranţa populaţiei de la periferia societăţii. Oameni loviţi de soartă – cum au fost cei de la inundaţii -, şomeri, credincioşi fanatici, ei sunt ţintele lui Becali şi spre care se îndreaptă pentru a le deveni mântuitor. Gigi Becali atacă în zonele nevralgice ale societăţii, acolo unde sunt probleme cronicizate şi unde administraţia locală, statul, clasa politică sunt incapabile să dea soluţii imediate. A spune că aceasta nu este o strategie de creştere a popularităţii şi de antamare de voturi pentru proximele alegeri este o făţărnicie care depăşeşte şi spectacolul ieftin al aruncatului cu bancnote şi salam în populaţie.
Dincolo de strategia lui Gigi Becali, de a demonstra că e mai bun decât autorităţile, este însă efectul devastator al pierderii încrederii populaţiei în sistemele democratice. În naivitatea lor, nevoiaşii cred că şi factura pe luna viitoare tot Becali le-o va plăti şi dacă n-o fi patronul Stelei, va veni altcineva, că altfel iar ies în stradă şi dau foc şi fac tămbălău. Referitor direct la locuitorii din cartierul Zăbrăuţi, se vede că n-au învăţat nimic din experienţa cu Vanghelie, care le-a dat mici şi bere la alegeri şi apoi câte un ajutor social ca să rămână prieteni, dar când toate astea s-au păpat, nici Vanghelie n-a mai avut de unde să scoată.
A venit acum Războinicul luminii să-i rebranşeze la reţea şi l-a detronat pe Vanghelie instantaneu.Interesant este că protestatarii au scos pancartele cu „Să vină Becali!” înainte ca acesta să ia iniţiativa unui nou act de filantropie televizată. Există, aşadar, în conştiinţa celor mulţi ideea că miliardarul din Pipera este un salvator al naţiunii, un haiduc urban. De data aceasta, l-au încoronat pe Becali ca Războinic al luminii neplătite, care se luptă şi cu Electrica, şi cu primăria, şi cu jandarmii, iar idolul nu a ezitat să vină în mijlocul lor şi să le dea binecuvântarea, cocoţat pe Mercedesul de serviciu.Din această perspectivă, se dezvoltă un mare pericol, acela ca nemulţumiţii de orice fel să nu mai respecte regulile comunităţii şi, prin acţiuni de forţă, să calce în picioare autorităţile în numele haiduciei de tip Becali. Mass-media, atâta timp cât reflectă sec evenimentele şi nu ia o atitudine civică, nu face decât să se pună în slujba lui Becali, oferindu-i propagandă gratuită.Din acest tablou al Ferentariului răsculat nu trebuie să lipsească elementul infracţional. E ştiut că, trecând peste sărăcia protestatarilor, aceştia erau în mare parte infractori. Fură curent şi nu se sfiesc s-o recunoască. Acţiunea de restabilire a legalităţii, începută de autorităţi, a fost discreditată însă în cinci minute, cu banul jos. Cu 13 miliarde de lei vechi, Becali a anulat toate acuzele de furăciune şi i-a trimis după ţigări pe toţi cei care încercau să negocieze o situaţie de normalitate contractuală cu furnizorii de curent electric. Cu banul jos, Becali rezolvă o Românie care nu mai are decât o grijă: să achite cablul să-l vadă pe Războinic la televizor.

Ce mai face Mateo? Bine

Dorin Mateut are 41 de ani, sangele lui e alb-rosu, mi-a placut ca fotbalist chiar daca juca la Dinamo si e unul dintre simbolurile ros-albilor. Chiar daca unii ii asimileaza ca legende in Soseaua Stefan cel Mare doar pe Lucescu, pe Dinu, pe Dumitrache si pe Raducioiu eu il adaug si pe Mateo. Aveti ceva impotriva?

Dorin Mateuţ: „Cu Spania, în 1987, am avut primă un video!”
de Mugurel Dumitru, Daniel Nazare

Dorin Mateuţ a rămas unul dintre simbolurile lui Dinamo, alături de Mircea Lucescu, Florea Dumitrache, Florin Răducioiu sau Cornel Dinu. Titlurile şi victoriile adunate ca jucător stau mărturie pentru ce a însemnat „Mateo” pentru culorile alb-roşii. Azi are 41 de ani, este salutat pe stradă cu simpatie de fanii fotbalului, priveşte spre trecut cu mândrie şi spre viitor cu optimism. A bifat 281 de meciuri în primul eşalon şi a marcat 134 de goluri, o medie de o reuşită la două meciuri, în condiţiile în care evolua pe postul de mijlocaş. A jucat de-a lungul timpului la Corvinul Hunedoara (1980-1987), Dinamo (1987-1990), Real Zaragoza (1990-1992), Brescia (1992-1993), Reggiana (1993-1995), din nou Dinamo (1995), în timp ce Sportul Studenţesc (1996) a fost ultima sa grupare pentru care a evoluat ca fotbalist. Poate cel mai important meci jucat la naţională a fost cel cu Spania, disputat pe 29 aprilie 1987 şi câştigat de tricolori cu scorul de 3-1. A marcat golul de 2-0 şi a făcut un meci foarte bun, poate cel mai bun îmbrăcat în echipamentul primei reprezentative.
Tricolorii nu aveau complexe de inferioritate
„Mi-aduc aminte cu plăcere de acea partidă, fiindcă a fost perioada în care jucam foarte bine. ştiu că Spania avea o echipă redutabilă în acea perioadă, cu jucători de talia lui Butragueno, Zubizareta, Sanchis, Camacho, Michel sau Victor. Dar noi nu aveam complexe de inferioritate în acea perioadă, cum a avut acum Steaua cu Real Madrid. I-am tratat ca pe nişte adversari obişnuiţi”, îşi aminteşte Mateo de acel meci din Ghencea. „Mi se pare că atunci Lăcătuş i-a rupt piciorul şi lui Camacho, dar şi lui Goicoechea… Da, aşa e. Cu Lăcă nu te înţelegeai pe teren, doar în afara lui, fiindcă e un tip de treabă”, susţine Mateuţ.
S-au încurajat înainte să intre pe teren
Mateuţ spune că este bun amic cu Marius Lăcătuş. „Am fost şi sunt prieten foarte bun cu el… Când am jucat un Steaua – Dinamo, prin 1988, în Ghencea, a intrat prin alunecare la mine de m-a aruncat trei metri în sus… L-am întrebat apoi, la o bere, ce a vrut să-mi facă şi mi-a zis că el pe gazon nu mă cunoaşte, ci doar atunci când fluieră arbitrul finalul partidei”, ni s-a confesat Mateuţ, care recunoaşte că jucătorii din Ghencea şi cei din şoseaua ştefan cel Mare se întâlneau după marile derby-uri, la restaurante, cu familia, şi uitau „războiul” din teren. „Înainte de acest meci cu Spania, ni s-a promis ca primă un video, dacă batem. Aşa erau vremurile atunci. ştiu că ne-am mobilizat înainte de meci, ne încurajam înainte să intrăm pe teren, prin tunel.

Gica Popescu a rupt tacerea

Gica Popescu ne-a primit, pe mine si pe Mugurel Dumitru, la sediul sau din Bulevardul Primaverii. Am discutat 40 de minute timp in care ne-a acordat un interviu pentru „Adevarul”, iar „Baciul” mi s-a parut extrem de volubil. Parca nu era acel Gica Popescu din ultimii ani. A fost deschis, inteligent si plin de idei. Nu a ezitat sa-l intepe pe Ionut Lupescu si sa se delimiteze de Giovani Becali.

Gică Popescu:
„Ionuţ Lupescu să facă ciocu’ mic!”
de Mugurel Dumitru, Daniel Nazare

Pe 21 noiembrie 2005, Gică Popescu pierdea, în faţa lui Mircea Sandu, alegerile la preşedinţia Federaţiei Române de Fotbal. Luna aceasta se împlineşte un an de la respectivul eveniment. Fostul căpitan al Barcelonei a acceptat cu demnitate înfrângerea şi a ales să continue într-un domeniu complet nou pentru el, dar în care a simţit că poate face la fel de multe lucruri precum a realizat în fotbal, afacerile imobiliare. Îmbrăcat impecabil, de altfel întotdeauna a ţinut la imaginea sa, „Baciul” a acceptat cu plăcere dialogul, petrecut la sediul firmei sale, „RomSpan”, din cartierul Primăverii. „De ce nu am nimic despre fotbal aici? Pentru că nu vreau să amestec domeniile”, ne spune Gică. De multe ori i-a sunat telefonul mobil în timpul interviului, dar nu a răspuns la niciun apel, semn că Popescu nu a intrat într-un con de umbră, aşa cum poate unii credeau.
– Ce mai face Gică Popescu?
– S-au întâmplat atât de multe lucruri într-o perioadă scurtă, încât mi se pare că a trecut foarte mult, şi nu doar un an. Eu sunt pe business acum, m-am detaşat oarecum de fotbal, după pierderea alegerilor, şi singura legătură pe care o mai am cu fotbalul este şcoala de fotbal care-mi aparţine. De fapt, nici pe aceea nu o conduc eu, ci ţîcă Zamfir, omul cel mai potrivit pentru asta. şi, în plus, ce să fac?
– Manager? Ai avut oferte de la cluburi, spre exemplu Rapid?
– Eu sunt un om care are principii. Niciodată nu m-aş duce la un club care a votat împotriva mea la alegerile FRF, iar Rapid, pentru că tot s-a vehiculat varianta aceasta, este unul dintre ele. Indiferent de ofertă. Plus că nici afacerea nu aş lăsa-o pentru a intra în fotbal. Mai ales că-mi merge foarte bine şi mă simt extraordinar făcând asta. Nu mai am timp să mă uit la fotbal nici măcar la televizor. Din punctul acesta de vedere nu mai sunt în preajma fenomenului. Dar nu pot spune că nu mai simt nimic pentru fotbal, pentru că eu sunt un produs al fotbalului.
– Să înţelegem că vom mai auzi de Gică Popescu în fotbal abia la viitoarele alegeri ale FRF?
– Eu nu spun nici da, nici nu, pentru că nu se ştie ce-ţi rezervă viitorul. Dar, deocamdată, nu am timp. Iar dacă afacerile mele vor merge ca acum, şi mi se vor adeveri previziunile, s-ar putea să nu mai am timp de altceva. Plus că niciodată nu aş abandona proiecte interesante pentru a veni la federaţie. Sincer, după alegeri, am văzut în fotbalul nostru multă falsitate. Chiar şi o anumită parte a presei, anumiţi oameni m-au surprins negativ. Pentru că acea presă de care vorbeam nu a fost, de fapt, de partea mea, ci împotriva lui Mircea Sandu. E o diferenţă de atitudine. Putea fi oricine în locul meu, şi Lupescu, şi oricare altul, aceeaşi atitudine aveau. După care au întors armele. Acum, Mircea Sandu este ok, face lucruri extraordinare…
– Cum ai caracteriza activitatea noii conduceri de la FRF?
– Nu s-a făcut nimic, nici centre de copii şi juniori, nimic. Fără infrastructură, fără juniori, nu putem evolua. Chestia aia cu calificările erau vorbe care dădeau bine. A fost o generaţie extraordinară, mai sunt şi acum doi-trei jucători, dar atât. Uitaţi-vă la Franţa. A suferit între 1988 şi 1994, dar apoi a revenit şi a devenit campioană mondială şi europeană. Era un punct important al programului meu, acela al juniorilor. Făceam centre de copii şi juniori. Credeţi-mă! Unul era deja făcut. şi dacă nu reuşeam repede să fac patru, câte unul în fiecare zonă importantă din ţară, îl dădem pe-al meu. Desfiinţam şcoala „Gică Popescu”, şi era deja un centru naţional.
– Apropo, eşti mulţumit de investiţia ta?
– Nu poate aştepta federaţia la nesfârşit de la noi. Pentru că, deocamdată, eu sunt cel care am investit cel mai mult din România. Am fost puţin deranjat de declaraţiile lui Ionuţ (n.r. – Lupescu) legate de acest capitol al juniorilor. Am băgat mai bine de 20 la sută din ce am câştigat ca fotbalist.
Sunt singurul din România. În momentul în care şi ei vor investi cel puţin la fel de mult ca mine, se pot compara. Până atunci, ciocu’ mic!
– Dă-ne câteva exemple de fotbalişti scoşi de şcoala ta.
– Rada, Romeo Stancu (ambii evoluează acum la Rapid), Sorin Rădoi (Poli Timişoara), Burcă, Ninu, Ghindeanu (toţi la FC Naţional), Liviu Ganea (Dinamo – cu amendamentul că el a trecut şi pe la Farul), Corcoveanu (FC Otopeni), Jianu. Primii doi joacă deja la echipa naţională, deşi eu sunt convins că aceasta este o investiţie pe termen lung. Să facă şi alţii măcar cât am făcut eu. Să ia din buzunarul lor un leu, nu patru milioane cât am băgat eu, şi atunci să vină şi să se bată cu mine. Până atunci, ciocu’ mic. Eu, spre deosebire de mulţi alţii, bag bani în fotbal, nu iau.
– Ai mai vorbit cu Mircea Sandu?
– Nu. De la alegeri, nici măcar la telefon. Dar nici nu am avut ocazia. Staţi un pic. Am stat atâţia ani împreună la echipa naţională. Sunt convins că, în momentul în care ne vom întâlni, ne vom da mâna, ne vom saluta pentru că suntem oameni… Asta e. A fost o bătălie pe care a câştigat-o. Cum a câştigat-o, treaba lui, nu mă mai interesează. Poate că lumea a avut mai multă încredere în el.
– Dar cu Ionuţ?
– Acelaşi lucru. Chiar dacă, eu am mai spus-o, nu o să-mi atac public unul dintre foştii mei colegi de generaţie. ţin prea mult la trecutul nostru, la ce a fost, ca să fac asta. Dar încerc să mă apăr.
– Prunea?
– Cu Prunea am fost coleg şi la juniori, ne-am şi calificat împreună la Campionatul European…
– Prodan?
– Didi? El nu are nicio legătură… Nu a avut nicio reacţie. Astfel de atitudini au avut Prunea şi Lupescu. A fost o lipsă de fair-play din partea lor să-şi atace un fost coleg de generaţie doar ca să dea bine pentru cei de la federaţie. Deşi niciodată nu am fost prieteni, şi e normal acest lucru într-un grup de 20 de inşi, ar trebui să conteze trecutul nostru.
Cu toate că noi am avut un grup mult mai unit decât azi, pentru că jucătorii importanţi din acea generaţie erau prieteni şi au rămas în aceleaşi relaţii şi acum. Gică Hagi, eu, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu, Stelea ne întâlnim şi acum de două ori pe săptămână, mergem împreună la masă, vorbim.

„Prietenia cu Giovani poate m-a afectat în pierderea alegerilor”
Invariabil, dialogul atinge şi un punct sensibil: relaţia de prietenie cu fostul impresar Giovani Becali.
Chestionat dacă crede că această prietenie i-a dăunat în pierderea alegerilor, Popescu a replicat: „Da, ştiu că s-a spus asta. Dar, eu am mai zis, nu mă pot dezice de un om care m-a ajutat în carieră. şi, credeţi-mă, puteam face ceva de suprafaţă cu Giovani. Aranjam să ne certăm cu două luni înainte, de ochii lumii, şi gata. Dar nu pot face aşa ceva. Eu nu-i permit tatei să se bage în treburile mele, dar apoi lui Giovani. Nu pot fi fals. Poate că asta mi-a cauzat în alegeri, dar asta e”. „Baciul” a comentat şi anul petrecut în impresariat: „S-a vorbit şi despre impresariat. Dar eu m-am simţit stingher acolo. Am zis că trece, dar nu a fost aşa. Apoi am început afacerea cu imobiliare, şi asta a fost. Dar lumea nu ştia că eu fac şi altceva. Mai mult, din octombrie 2004 am început acest business. Am crezut că este altceva, dar impresariatul nu era pentru mine”.

I-a fost greu când „Naşu'” a câştigat alegerile
Când vine vorba de viitor, „Baciul” este sceptic în ceea ce priveşte reimplicarea sa în fotbal. „Nu ştiu ce voi face peste un an, dar în 2010, când vor fi din nou alegeri”. Totuşi, simte nevoia să continue: „Însă, fără a fi catalogat ca lipsit de modestie, îi mulţumesc lui Dumnezeu că tot ceea ce fac o fac bine. Am demonstrat că sunt capabil. Am făcut fotbal bine, nu am apucat să-mi demonstrez capacităţile de manager, am făcut o şcoală de fotbal, am făcut real state”. Invariabil, discuţia revine la alegerile de la FRF: „Din campanie nu-mi reproşez nimic. Sincer. Poate am fost naiv. Dar am vrut să fac lucrurile profesionist, şi nu altfel. Faptul că am obţinut 102 voturi într-un sistem al lui Mircea Sandu, contează. A fost o experienţă extraordinară. Dar tot o înfrângere s-a numit”. Popescu a fost marcat şi de un episod trăit atunci: „A fost un moment foarte dur pentru mine atunci. Când a fost anunţat câştigător Mircea Sandu, au trecut două minute până a ajuns în sală, moment în care a fost aclamat. Am stat acolo, l-am felicitat, iar la final m-am ridicat când au plecat şi ceilalţi. A fost o chestiune de respect faţă de rivalul meu. Eu ştiu să şi pierd”.

„Olăroiu a avut o atitudine de mare antrenor”
Gică Popescu a ajuns, în cele din urmă, şi la Steaua, echipa care a reuşit după 10 ani accederea în grupele Ligii Campionilor. „La autogolul lui Bănel a fost o nesincronizare. Cernea, spre exemplu, trebuia să se ducă la distanţa cea mai mare de el, că aşa se învaţă la fotbal. Dar el a venit acolo ca să primească, Bănel nu s-a uitat, şi asta a fost. Oli a procedat extraordinar. A avut o atitudine de antrenor european. A tratat bine un jucător, care-şi dă sufletul pentru Steaua şi care a avut un an jumătate foarte bun. I-a oferit banderola. Pe mine m-a surprins acest gest. Un antrenor de modă veche l-ar fi pedepsit, poate”, a recunoscut Popescu. Care totuşi nu este aşa critic cu portarul Carlos: „Nu este un portar rău. şi eu zic că este de Steaua. După meciul cu Standard, toată lumea l-a apreciat. Când a venit în România, a apărat bine, după care s-a produs un scurtcircuit, după care s-a întâmplat ceva şi nu ştiu ce. Am tot auzit că foşti antrenori au vorbit despre abecedarul fotbalului. Dar dacă l-aţi fi văzut pe Taffarel cum apăra, spuneau că este un antiportar. şi a fost campion mondial de două ori. şi Taffa mai gafa, dar şi avea o echipă puternică în jurul lui. E adevărat că nu avem mulţi portari de valoare”, a încheiat „Baciul”.

Hagi, Bratu şi Alexa au cumpărat case de la el
Cu o avere estimată la 35-40 milioane de euro, potrivit Top 300 Capital, Popescu a investit în principal în imobiliare. Pe lângă terenurile pe care le deţine în Bucureşti, dar şi în străinătate, Gică are o casă şi în Dubai. În martie 2007 va fi dat în folosinţă şi primul cartier construit de Popescu.
„Am mai multe proiecte imobiliare. Amfiteatru va fi gata în martie, este un complex de lux, cu restaurant, piscină, sală de fitness. Sunt trei blocuri micuţe, cu 30 de apartamente de lux. Este amplasat în Băneasa, şi deja este vândut. Printre proprietari se numără şi jucători cunoscuţi, precum Hagi, Alexa, Bratu. Costurile apartamentelor au variat între 160.000 şi 380.000 de euro. Este un proiect unic în România”. Pe lângă aceste proiecte, „Baciul” a mai construit case pe lângă Focşani, în urma inundaţiilor de anul trecut: „Sunt mândru de ele. Fiecare casă are câte o plăcuţă cu Generaţia de aur”.